Between the Buried and Me – Colors

Am făcut un guest review pe blogul distinșilor domni Mafio și Chester, având ocazia să-mi exersez talentele redactoricești și în limba engleză.

 

Check it out!

Crystal Castles – Crystal Castles

Crystal Castles e un duo canadian, care a luat naștere în 2003 în Toronto. Cei doi membri sunt Ethan Kath și…

                                                                   fuck yeah Alice Glass!!

Crystal Castles, primul lor LP, a apărut în 2008, primind în mare parte critici favorabile. Ulterior, a fost inclus în topul „best 50 albums of the decade” al celor de la NME. Încă nu sunt sigur că merita, but whatever. Ca gen, tipii abordează un fel de rave 8-bit foarte experimental, cum auzeai numai în soundtrackurile jocurilor din era SNES.

Am impresia că albumul ăsta e destul de nehotărât. Pe de-o parte avem melodiile chill, lunguțe (de 4 minute sau mai mult), care sunt adevărate delicii. Hipnotice, repetitive și totuși deloc plictisitoare. Beaturile retro sunt deseori înțesate cu vocea suavă a Alicei, rezultatul fiind o superbă reverie electronică. Exemple de track-uri care se încadrează în această categorie: Untrust Us, Crimewave, Magic Spells, Knights, Vanished, etc. Iar tu ești ceva gen:

Apoi realizezi că nu tot albumul e așa. Xxzxcuzx Me, de exemplu, e o adunătură de zgomote. Ai impresia că Ethan Kath a luat toate sample-urile și le-a pus la un loc fără nicio noimă. Sau mai simplu, a dat cu capul de sintetizator timp de două minute, apoi a dat cu capul și de tastatură pentru a da titlul melodiei. Sună ca un cumplit război 8-bit, în care nimeni nu supraviețuiește. Știu, știu, astea ar trebui să fie „dance tracks”, chipurile. Nu prea le-a ieșit, zic eu.

Deși l-am criticat destul, per total e un album bun. Mai ales luând în considerare că e LP-ul de debut.

There you go.

Deadbeat Summer

Pentru că vine vara.

Încă nu știu sigur dacă chillwave a devenit un gen muzical sau doar un curent recent. Ca denumire sinonimică mai poate fi folosit și hypnagogic pop. Cât de tare sună asta? 😀 Aproape compensează pentru faptul că asculți pop. În esență, chillwave-ul ia câte puțin din dream pop, trip-hop și ambiental, pentru a produce beaturi înecate în sintetizatoare și reverb. Rezultatul este deseori pretty fucking awesome.

Având în vedere faptul că n-am mai scris pe blog din mezozoic, revin în forță cu un triplu review. Și încep cu:

Neon Indian – Psychic Chasms

Neon Indian e proiectul lui Alan Palomo, care are la activ două LP-uri sub acest pseudonim – Psychic Chasms (2009) și Era Extraña (2011). Am ales să fac review la albumul mai vechi deoarece este, practic, reprezentativ pentru genul ăsta. La puțin timp după lansarea lui Psychic Chasms, toată lumea deja îl numeau pe Palomo „următorul fenomen electro-pop”. Și probabil aveau dreptate – e un pionier al genului.

Albumul ăsta are tot ce vrei – de la sample-uri 8bit la sintetizatoare care vin în valuri, ca un trip plin de flashbackuri al unei nopți de vară. În plus, este mai lo-fi decât caseta bunică-tii cu Cornelia și Lupu Rednic (da, este un lucru bun). Bonus, un fan-made video cât se poate de trippy:

Washed Out – Within and Without

Washed Out este de fapt Ernest Greene, alt american care s-a apucat să facă muzică în dormitor undeva prin 2009, când a lansat două EP-uri, Life of Leisure și High Times. Within and Without a apărut anul trecut fiind primul lui LP, iar eu am aflat de el prin intermediul Radio Guerrilla (surprinzător, ocazional mai bagă și altceva în afară de brit-pop).

Cu o copertă potrivită mai degrabă soundtrackului de la Sex and the City, recunosc că nu am avut așteptări prea mari. Dar m-am înșelat. Din nou. Vocea lui Greene, împopoțonată cu jdemii de efecte, reușește totuși să fie plăcută și relaxantă – ca o zăpăceală tropicală. Deși albumul conține câteva melodii de umplutură, eu îl iert. Pentru că are și câteva piese de excepție. Iar Amor Fati a fost melodia verii mele; e superbă.

Toro y Moi – Underneath the Pine

Toro y Moi câștigă detașat la categoria cel mai interesant nume (din acest review), fiind o corcitură desăvârșită, ceva între spaniolă și franceză. Also, pe tipul din spatele proiectului îl cheamă Chazwick Bundick. Pfahahaha. 😀 Ca și cum nu era suficient faptul că îl cheamă Bundick, numele lui mai și rimează. Ok, ok, gata cu glumele.

Chaz reușește fără ezitare să creeze cel mai puternic sunet al chillwave-ului. Și asta pentru că e în branșă încă din 2008, când a lansat My Touch. În 2011 lansează Underneath the Pine, care devine imediat caracteristic genului, alături de Causers of This. Spre deosebire de Within and Without, pe LP-ul acesta nu există fillere. Pentru a păstra lucrurile interesante, Chaz se folosește de chitară și pian, rezultatul fiind un sound aparte, mai cool decât nitrogenul lichid.

Animal Collective – Feels

Am decis să nu mai ignor elefantul cu eșarfă din cameră și să ascult trupa care stă pe buzele absolut tuturor hipsterilor, și anume Animal Collective. În ’99, niște americani cu porecle ciudate (Avey Tare, Panda Bear, Geologist și Deakin) s-au jucat și au înregistrat ceea ce urma să fie un album cu nume prea lung, Spirit They’re Gone, Spirit They’ve Vanished. Au lansat LP-ul Feels în 2005, devenind albumul lor de referință.

Sincer, nu am avut așteptări prea mari, însă mă așteptam la cu totul altceva. Feels oscilează între melodii indie pop/rock și…niște freak folk cu nuanțe experimentalo-ambientale. Sună ciudat? Chiar e.

Deși latura lor experimentală nu prea m-a impresionat, unele melodii sunt destul de catchy, și fără să-ți dai seama ai să începi să fredonezi în minte versurile – sigur, atunci când auzi ceva mai mult decât un mârâit îndepărtat. Am zis mai sus că ei cântă un soi de freak folk deoarece versurile lor sunt cel puțin dubioase. Avey Tare nu este un iubit stereotipic, exprimându-și sentimentele în propriile cuvinte: „Confusion’s not a kidney stone in my brain„, sau „Give me rabies, bring your babies in the hospital„. Cât de romantic!

Alteori intră într-o buclă nebunească și repetă anumite cuvinte ca un fierar ce trântește ciocanul din nou și din nou și din nou și…cam așa: „Kiss and hug and grab their big wrinkly skin so tough wrinkly wrink-wrink-wrinkly rough?„, sau în melodia Bees, care are un refren pe cât de catchy, pe atât de ciudat – „and if you need ‘em, and if you need the bees, the bees, the bees, the bees, the bees, the bees, the bees, rehrehrohrohroooo” (la sfârșit am încercat să imit sunetele pe care le scoate tipul, dar fără succes :().

                                                                                    REHREHROHROHROO

În concluzie, deși nu m-a impresionat, Feels a fost o experiență destul de interesantă. Îl recomand lunaticilor, celor care au nevoie de ceva nou și…hipsterilor amatori, evident.

In Mourning – The Weight of Oceans

In Mourning e o trupă de melo-death din Suedia (unde a și luat naștere genul ăsta), formată undeva prin 2000. Primul lor LP, Shrouded Divine, a fost lansat tocmai 8 ani mai târziu, în 2008, primind în mare parte critici favorabile. Un album destul de straight-forward, care nu se abate prea mult de la formula clasică de riff-riff, chug-chug, tra-la-la şi-un solo ici-colo.

Însă, odată cu lansarea recentă a lui The Weight of Oceans, situaţia se cam schimbă. Probabil şi-au dat şi ei seama că nu prea merge treaba atâta timp cât eşti o copie a unei copii după Dark Tranquility. Pe albumul ăsta ne arată o latură mai progresivă, amintind de early Opeth, mai exact albumul My Arms, Your Hearse.

Încă de la început, suedezii îşi arată intenţiile, iar instrumentele intră treptat în scenă. Întâi o notă prelungă de chitară, urmată de un drum beat. Toată tărăşenia ţine aproape 3 minute, iar apoi îşi face apariţia vocalistul care duce totul la un alt nivel. După 3 melodii mai brvtale şi groovy, Celestial Tear reprezintă o gură de aer proaspăt. O piesă destul de clean, cu multi-layered vocals şi chitări cu reverb. Dar, ca de obicei, spre sfârşit, o chitară cu distorsion te loveşte în moalele capului and you’re like:

Yup. That’s how good this album is.

Albumul are o oră, un minut şi o secundă. Piesele sunt destul de lungi în genere, cu excepţia unui singur track de un minut jumate, Sirens, care este o compoziţie relaxantă de pian. Cu toate astea, albumul nu plictiseşte deloc şi surprinde prin diversitate şi naturaleţe. Sincer, nu aveam aşteptări prea mari de la o trupă care pare a fi alcătuită din hipstăraşi cărora le-a trecut de mult vremea:

I should stop judging people based on their looks 😦

The Dear Hunter – The Color Spectrum

Hello…world?

Am impresia ca m-am înhămat la ceva de proporții pantagruelice, și nu știu dacă e chiar cea mai bună idee, luând în considerare faptul că ăsta-i primul meu review. But here goes nothing.

The Dear Hunter (da, nu e un typo, și nu, nu mă refer la filmul cu De Niro) e o trupă de indie rock (câh, îmi displace denumirea asta) care provine din cel mai mic stat al Americii, și anume Rhode Island. Frontman e Casey Crescenzo, bărbosul care a creat și The Receiving End of Sirens. Trupa abordează o gamă largă de genuri, cu precădere pe acest album. Ca să vă faceți o idee, pe pagina de wiki a acestui LP sunt trecute următoarele genuri muzicale: progressive rock, experimental rock, indie rock, baroque pop, electronic, pop rock, alternative country, folk, alternative rock, jazz. Well fuck me, that’s a shitload of genres.

Rareori o trupă reușește să îmbine atâtea genuri într-o manieră pe cât de subtilă, pe atât de armonioasă/plăcută (Between the Buried and Me, la tine mă uit). Dar nu e oare toată treaba asta cu eclectismul doar un gimmick? We’ll see about that pretty soon. Pentru că albumul este practic o colecție de EP-uri, voi face câte o scurtă recenzie pentru fiecare culoare a spectrului.

Black

Keywords: haos, ură, agresivitate.

EP-ul ăsta îmi amintește de Nine Inch Nails. Un NiN supărat, mai industrial ca oricând, gata să te scuipe între ochi numai dacă te uiți urât spre el. Albumul te urăște, transpiră dușmănie prin toți porii, dar tu îl iubești. Nu te poți abține. Pentru că e briliant. Și mai negru ca smoala.

Încă de la primul track, Casey își dă seama de propria lui neputință, și e pregătit să renunțe și să se lase călcat în picioare precum un preș uman cu barbă (I was damned from the very start, and bound by crooked plan/When I was left for dead with my head in the ground/And my hands tied behind my back). Următoarele 3 trackuri continuă în același fel, subliniind lipsa noastră de putere, suferința ancestrală și nevoia aparentă de a deține controlul.

Sunetul rezonant al tobelor se îmbină la fix cu sintetizatoarele pentru a crea o atmosferă apăsătoare, care parcă iese din boxe să te sugrume.

Red

Think what you want, believe what you think,
And know what you believe ‘cause it’s all misconceived.

Din fericire pentru noi, albumul nu îți aruncă în față imagini vizuale, oricât de amuzant mi s-ar părea să-l aud pe Casey cântând despre roșii, gărgărițe, apusuri de soare, căpșuni sau mai știu eu ce alte chestii. He never goes out saying stuff like „hey let’s make a song about lava, because lava is red! And hot! LAVA LAVA LAVA”. Nu. Te lasă să interpretezi totul, și e posibil ca uneori emoțiile resimțite în urma ascultării să poată fi asociate unei culori din spectru. Synesthesia much?

Acest EP e mai abraziv pe alocuri, și parcă transmite mai multă energie. E definit de structuri diverse, eratice, care adoptă o atitudine mai rebelă, exact ca un puștan lovit în plin de pubertate. E punk-rock(ish) pe alocuri, și amintește de mult-apușii Weezer sau Foo Fighters. E sceptic, arogant, direct, cinic auto-proclamat și nu dă doi bani pe regulile tale. Pentru că poate.

Brb, I’ll go knock down some trash cans now.

Orange

Well, well, well. Un zâmbăreț corgi (cred) portocaliu care se holbează în sufletul tău de pe un fotoliu lucios, kitchos și incomod…coverul ăsta îmi amintește de regretabilele vizite la mătușă-mea. Oh, the shitty memories…

După experiența adolescentină care e Red, Orange pică la fix ca un bine-meritat moment de respiro. Echo, primul track, începe jucăuș, catchy, cu puțin reverb si fuzz, și continuă cel puțin la fel de bine. Pe la jumătatea melodiei se alătură și o orgă, culminând cu un orgasmic solo blues. Și parcă totul devine cunoscut. E ceva gen The Doors, dar cu versuri mai puțin criptice (sau nu). Track two, Stuck On A Wire Out On A Fence începe cu un riff stonerish, însă atunci când intră în scenă și Casey, piesa prinde un aer…indie, á la We Are Scientists. Oh, și cea mai faină chestie de pe EP e probabil solo-ul de la sfârșitul ultimei piese, But There’s Wolves?. Fun fun fun!

Outgoing, laid back, familiar și totuși divers. Mi-a plăcut mult ăsta, îl recomand cu…căldură (hăhă, get it? căldură…cause it’s orange! not funny…? oh :<).

Yellow

Genial. Au pus niște lămâi pe coperta EP-ului numit Yellow. Nici…nici nu știu cum de s-au gândit la asta. Smart choice, Casey!

Lăsând gluma la o parte, Yellow chiar m-a impresionat. Are un vibe puternic de classic rock. And I mean it. The Beatles spirit is strong in this one. Uitând complet de supărarea de pe Black, te surprinde cu o atitudine happy-go-lucky, carefree și destul de easygoing, de parcă toată viața-i numai lapte și miere (ȘI LĂMÂI!!!). Iar ăsta nu-i deloc un lucru rău.

Versuri despre fete și iubiri pătimașe (mai ceva ca-n telenovele, pe cuvânt), multe armonii vocale, plus chitări acustice. Ce poți să vrei mai mult?

Sfat: înainte de ascultare pune-ți ochelarii de soare și fă-ți repede un cocktail cu lămâie și mentă, că EP-ul ăsta te face să ieși din casă într-o zi de vară, în care în mod normal zaci în casă aproape dezbrăcat cu aerul condiționat pornit (sau ventilator, dacă ești mai old-school).

Green

Eco power!

The Dear Hunter o fac pe cameleonii și de data asta, schimbându-și total stilul. Things That Hide Away, piesa cu care debutează EP-ul, este absolut sublimă. Casey ne demonstrează că tot ce îi trebuie pentru o melodie este chitara acustică. They’re like…best friends forevah. Puțin reverb pe voce, un ritm suav de chitară și totul e perfect. Oh, but that’s not everything! Pe la jumătatea piesei își face intrarea o vioară și un pian, care susțin și îmbracă melodia. Piesa asta intră clar în topul personal de pe spectru.

EP-ul continuă vioi cu The Canopy, următoarea melodie, care îți zornăie în urechi din start niște maracas. La fel, piesele au un aer euforic, down-to-earth, care îți insuflă și ție o stare de bine. I’m so digging this.

Aș putea spune că Green îmi amintește de Nana Grizol, iar ăsta e un lucru excelent. Îmi vine să iau în brațe un copac. Sau mai mulți.

Blue

You gave me a heart and then taught me to hurt,
I can’t tell just which option is worse,
Dying pure or aware.

Frumos. Am impresia că abia pe Blue are Casey ocazia să se exteriorizeze. Părerea mea. Un EP melancolic, cu un vocalist mai puțin încrezător decât până acum, care prezintă povestea unui personaj inert și al naibii de nesigur. Pierde contactul cu lumea reală, se îneacă in aburii alcoolului și se privează de somn. Nu se gândește decât la ea, care l-a părăsit. The bitch. Își face speranțe deșarte, consideră că nu e totul pierdut, și o asigură că „the profit will outweigh the cost/If the only thing you want is love„. Desigur, nici măcar naratorul nu crede asta, judecând după felul în care o spune. Simt că relația lor era ca un tricou jerpelit agățat pe o frânghie on a windy day. Și totuși nu o bălăcărește, căci EP-ul sfârșește cu următoarele versuri:

„Though my lens is cracked,
Right down the center I saw you,
And through shattered light,
Your beauty remained flawless.”

Deși pe plan muzical nu mi se pare că strălucește deși are sclipiri ici-colo (mai ales porțiunea post-rock din What You Said), versurile își fac treaba și lovesc unde trebuie. Good job bro, you gave me the blues.

Indigo

The Mars Volta, anyone?

Pe Indigo revin influențele electronice. Prima melodie, What Time Has Taught Us are un intro de orgă care ține aproape un minut. Abia la Mandala, a doua piesă, EP-ul prinde curaj și răbufnește cu ritmuri imprevizibile care te poartă all over the place.

Percuții electronice, sintetizatoare, ambient soundscapes, lush vocals. Cam la asta se rezumă Indigo, în mare. Piesa preferată de aici este Progress, însă nu pot să nu menționez Therma, care o piesă instrumentală cel puțin interesantă. Totuși, trebuie să spun că Indigo nu mi-a stârnit absolut niciun sentiment. Nu știu dacă asta se datorează faptului că vine după Blue, care e extrem de puternic în această privință, însă..I dunno.

Violet

Multe povești pe Violet.

Într-un stil ce amintește de cabaret, Violet te introduce într-o lume în care, din nou, TDH se simt ca acasă. Ritmuri de baroque pop susțin aproape toate melodiile, sintetizatoarele fiind înlocuite de pian și de armonii vocale.

Piesa care susține EP-ul este Lillian, care prezintă (zic eu) povestea unei actrițe porno, îndemnată să mintă:

„Breathe in deep and lie
When the cameras roll
Hide away your soul
Flash your eyes, forge a smile, entertain”

Melodia începe lent, vocea lui Casey fiind acompaniată doar de pian și de contrabas. Ulterior, totul explodează și devine o altă experiență orgasmică. M-am obișnuit deja.

White

This life is just a game we play, that we can never win.

Alb. EP-ul abordează o temă aparent sumbră – moartea. Dar o face într-o manieră cât se poate de pozitivă. Home, prima piesă, sugerează faptul că nu trebuie să ne fie frică de moarte, deoarece practic ne întoarcem Acasă. Nu e nevoie de cuvinte ample pentru a descrie asemenea lucruri, care sunt de o simplitate banală, însă greu de înțeles pentru unii:

„We come and then we go, goodbye!
Our hopes will tend to fall and flee awry.”

Melodia mea favorită de pe White e No God. Religia ne promite multe lucruri, de la siguranță la iubire, însă noi găsim aceste sentimente în alte părți. Naratorul e mulțumit cu ceea ce știe, și nu are nevoie de reguli care să-i spună ce-i bine și ce-i rău. O piesă foarte sinceră, cu mesaj puternic.

Concluzie

The Dear Hunter au făcut o treabă riscantă. Sunt versatili, și au abilitatea de a se încadra ușor într-o multitudine de genuri și stiluri, lucru pe care l-au exploatat din plin pe The Color Spectrum. Stârnind sentimente variate, au reușit să atragă atenția. Cu asemenea experiență în spate, chiar mă întreb ce mai urmează să vedem din partea lor. Următorul album va trebui să fie al naibii de bun, căci e incredibil de greu să scoți ceva pe măsura așteptărilor după un album așa bun.

Acestea fiind spuse, jos pălăria pentru băjeții ăștia. Sper să nu dezamăgească pe viitor.

Favorite EPs: Green, Blue.